Mioriţa (file de poveste)

 

Pe-un pinten de munte

Coboară oi multe.

Mioare şi  mieluşei,

Cu nouă ciobănei,

Vlăstare de zmei,

Şi stăpânul zece,

Care-i şi întrece,

Cu plete de aur,

Chimirul de laur,

Din fluier petrece,

Mierla de-o întrece,

Izvorul suspină,

Brazii i se-nchină.

Are un câine faur,

Pe nume Balaur,

Cu dinţii de fier,

Colţii de oţel,

Şi o dalbă mioriţă,

Cu lâna plăviţă

Şi trei coarne ceruite,

De o zână dăruite.

 

– Mioriţă laie,

Laie, bălaie,

De trei zile plângi,

Iarbă nu mănâci,

Ai vreun mărăcine?

Baciului îi spune.

 

– Stăpâne, stăpâne,

Eu n-am nimică,

Numa-s necăjită,

Că am auzit,

Cum s-au sfatuit,

Cei nouă ciobani,

Hulpavi şi tirani,

Cum vor să te omoare,

La apus de soare,

Turma când vei trece,

Jos prin valea rece,

Oile să-mpartă,

Pe noi ne despartă.

 

– Mioriţă, mioriţă,

Nu te necăji,

Că eu no-i muri,

Nu mi-e scris să mor,

De mână de trădător.

Eu sunt fiul munţilor,

Brazilor, cărunţilor,

Codru-mi este frate,

Eu cu ei m-oi bate.

 

– Mioriţă, mioriţă,

Când soarele tresare

Şi Luna apare,

Ţi-oi da să mânânci

Flori mândre de spânz

Şi-ai să te faci mânz,

Mânz de inorog,

Cu ochii de foc,

Cornul de argint

Şi aripi de vânt,

Vei sta de strajă,

Imi vei fi păvază.

Iar aiest toiag,

Îmi va fi baltag,

Cu el mă voi apăra,

Cand soarta va fi rea.

Balaur, câinele meu,

Cu dinţii de fier

Şi colţi de oţel,

O să facă dumicaţi,

Cei nouă fârtaţi,

De jurară că mi-s fraţi,

Dar, zilele vor sa-mi ieie,

Şi ale mele miorele.

 

În sunet de chimvale,

Turma coboară în vale,

Blânda apă lină,

Izvoarele alină.

 

Turma  încet trece,

Jos prin valea rece,

Nouă ciobănei,

Iuţi ca nişte zemei,

O dată se năpustiră,

Stăpânul de-l loviră.

Un şuier de vânt,

Din cer s-a auzit,

Şi-a făcut un vârtej mare,

De-a ajuns până la Soare,

Un nor mare s-a făcut,

Şi un vuiet a trecut,

Un vuiet de tunet,

Cu mare răsunet,

Valea s-a cutremurat,

Oile toate-au zbierat,

Ziua s-a întunecat

Şi din cer a fulgerat.

Un fulger săgeată,

Prefăcu îndată,

Mioriţa-n inorog,

Cu ochii de foc,

Cornul de argint

Şi aripi de vânt.

Apoi, a dat o pală de vânt,

Şi-a pus ciobanii la pământ,

Brazii toţi s-au aplecat,

Cetina şi-au scuturat,

Pe ciobani i-a secerat.

Balaur, câinele dârz,

Cu putere cât un urs,

Pe ciobani s-a aruncat

Şi-n bucăţi i-a sfâşiat.

Mioriţa inorog,

Plângea cu lacrimi de foc,

Şi-au ars în văpăi,

Nouă ciobănei,

Nouă para-zmei,

Lacomi şi mişei,

De-a rămas din ei,

Numai nouă tăciunei.

 

Stăpânul când s-a ridicat,

Cerul s-a înseninat,

Apele s-au liniştit,

Luna mânră-a răsărit.

 

– Mioriţă cu ochii de foc,

Al meu inorog,

Degrabă coboară,

La stâna din vale,

Unde stă o fată mare,

Desprinsă din Soare,

Cu straie alese,

Din flori culese,

Cu graiul dulce,

Doru’ de mi-l duce,

Cu vocea-i lină,

Sufletu-mi alină.

 

– Adu-o pe aripi de vânt,

Iute ca un gând,

Pe frumasa Ană,

Sus în poiană.

Nunta o vom face azi,

La biserica din trei brazi,

Mieii ‘or face cununiţă,

La a mea drăguţă,

Straiul de mireasă,

Fluturii ‘or să-l ţeasă.

Stelele ne ‘or lumina,

Luna ne va cununa,

Alai mare,

Ne ‘or fi dalbele mioare.

 

Publicitate